Cadrul istoric

CADRUL ISTORIC al Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia Europeană), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Pînă la data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului , exista un organ bicefal jurisdicţional european de examinare a violării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi anume: Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Europenă a Drepturilor Omului. Comisia Europeană avea rolul de a examina cazurile propuse de statele părţi, dar şi plîngerile individuale contra acelor state care acceptă o asemenea procedură printr-o declaraţie expresă, iar Curtea Europeană examina litigiile care-i erau prezentate de Comisie.
După intrarea în vigoare a protocolului nr. 11 Comisia Europeana a Drepturilor Omului şi vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului işi incetează existenţa, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului.
Posibilitatea unei fuzionări a Comisiei şi Curţii intr-un organ unic a fost pentru prima oară menţionată cu ocazia celei de-a 8-a reuniuni a Comitetului de experţi pentru ameliorarea procedurii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de opinii cu reprezentanţii Comisiei. La 28 mai 1993, Comitetul Miniştrilor a adoptat o hotărîre, prin care i se incredinţa Comitetului director pentru drepturile omului (CDDH) pregătirea unui proiect de protocol de amendament la Convenţie, cu efect de restructurare a mecanismului existent de supraveghere. Proiectul de protocol pregătit de Comitetul de experţi pentru ameliorarea procedurilor de asigurare şi apărare a drepturilor omului (DH- PR), pus la punct ulterior de către CDDH, a fost supus atenţiei Comitetului de Miniştri, care a adoptat textul la reuniunea a 511-a a delegaţilor Miniştrilor, ţinută la 20 aprilie 1994. Textul a fost deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei Europene de la 11 mai 1994.
Protocolul reglementează restructurarea mecanismului de control stabilit de Convenţie in sensul redistribuirii responsabilităţii controlului care anterior era deţinut de Comisie, Curte şi Comitetul Miniştrilor şi Consiliului Europei. Scopul era de a se conferi noului mecanism un caracter obligatoriu. Principalele modificări aduse de acest Protocol sunt:
- Comisia Europeana a Drepturilor Omului şi vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului îşi incetează existenţa, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului, care va funcţiona permanent şi va avea sediul la Strasbourg (art.19);
- Sistemul va fi raţionalizat şi toţi reclamanţii vor avea acces direct la noua Curte. Cauzele care nu au nici o şansă de reuşită vor fi, după filtrare, retrase din sistem intr-un stadiu incipient, prin decizia unanimă a Curţii, care va hotări aceasta, in cadrul unui comitet format din trei judecători (ele vor fi declarate inadmisibile); In marea majoritate a cazurilor, Curtea îşi va desfăşura activitatea in Camera de 7 judecători.
Numai in cazuri excepţionale, funcţionand ca Marea Cameră compusă din 17 judecători, se va pronunţa asupra celor mai importante probleme. Preşedintele Curţii, preşedinţii Camerelor vor fi abilitaţi să facă parte din Marea Cameră in scopul de a veghea la coerenţa si uniformizarea jurisprudenţei. Judecătorul ales din partea statului parte, aflat în discuţie, va avea de asemenea un loc în Cameră pentru a asigura o cat mai bună înţelegere a sistemului juridic supus examinării;
- Toate reclamaţiile de incălcare a drepturilor omului vor fi supuse Curţii;
- Comitetul de Miniştri nu va avea competenţa de a se pronunţa asupra fondului problemei, păstrandu-şi rolul de a controla executarea;
- S-a hotărat că dreptul la recurs individual va fi obligatoriu şi Curtea va avea competenţa jurisdictională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.

Sursa: http://www.cnaa.md/files/theses/2006/5640/liliana_ciubuc_thesis.pdf