Hotărîrile Curţii odată devenite definitive, dispun de autoritate de lucru judecat. Ceea ce înseamnă că părţile unui litigiu asupra căruia Curtea a pronunţat o hotărîre devenită definitivă nu pot investi din nou Curtea privind examinarea unei cereri cu aceleaşi părţi, obiect şi fond. Cererea depusă repetat, Curtea o va declara ca inadmisibilă. Potrivit articolului 35, para. 2. p. b „Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă...
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare, şi dacă ea nu conţine fapte noi.”
Hotărîrile Curţii obţin forţă obligatorie din moment ce devin definitive. Hotărîrile Marei Camere devin definitive din momentul pronunţării, iar hotărârea unei Camere, conform articolului 44 al Convenţiei, devine definitivă:
a) atunci când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau
b) trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) atunci când colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în aplicarea articolului 43 al Convenţiei.
Statele părţi la Convenţie sunt obligate prin Convenţie să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile la care ele sunt părţi. Hotărîrea rămasă definitivă este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei.
Hotărîrile Curţii au valoarea de precedent judiciar, deci constituie un izvor de drept pentru statele parte la Convenţie. Hotarîrile Curţii pot fi invocate într-un litigiu similar, impunînd noi reguli de drept. Curtea este urmează a ţine cont de hotărîrile anterior pronunţate. Curtea va putea deroga de la situaţia juridice sancţionată de o hotărîre, într-o cauză individuală, doar dacă în virtutea dezvoltării substanţiale a unor relaţiilor sociale urmează a se modifica jurisprudenţa Curţii.
